Era o sâmbătă seara în care nici nu ploua, nici nu ningea.

Am lăsat-o pe Ana la bunici și ne-am îndreptat către Sighet unde plănuiam să ne întâlnim cu soțul Adelei. Urmau să vină la noi, la Adela și la Anca – vecina noastră, 3 mămici cu 5 copii și o bunicuță.

Au fugit!

Tatiana a intrat în casă cu privirea în pământ, cu Igor de mâna, o geantă mică și cu Anton, băiatul ei mai mare cu un rucsac și o plăsuță.

Nu știam cât vor sta, dar știam că vor să ajungă în Varșovia la rudele Olesyei – mama care stătea cu bunicuța și băiatul ei la Anca. Le-am pregătit camera. Nu voiau nimic! Dar nimic.

Anton (ce coincidență!) are 9 ani. Înțelege totul mai bine decât ne putem imagina și se vedea totul în ochii lui: frica, disperarea, rolul pe care urma să și-l asume și se vedea asta din felul în care îi căra mamei sacoșele și avea grijă că este totul ok cu Igor, un băiețel pe la 3 anișori.

Pe la 11 seara ne-am intersectat privirile. Avea ochii roșii de la atâta plâns, goi de la atâta disperare și plini de lacrimi de la atâta suferință.

Nu vorbește decât ucraineană. Mi-am instalat Google Translate, dar nu știam ce să îi scriu. Ce îi scrii cuiva care fuge de acasă la 8 dimineața împreună cu 2 copii și 2 plase și nu știe undeva va ajunge noaptea și în casa cui? Că va fi bine? Că totul va trece? Am întrebat-o dacă mă lasă să o îmbrățișez și să o țin de mână. A zis că da, dar a stat neclintită. Exact așa cum stai când te îmbrățișează un străin.

Erau obosiți. Au vrut să doarmă așa că le-am pus o sticlă cu apă în camera și i-am lăsat. Igor a început să plângă neconsolat. Era atât de obosit. Tatiana a început să își ceară scuze. I-am scris că știu atât de bine cum e când sunt copiii obosiți și i-am arată o fotografie a Anei. Am început să plâng. A fost primul moment în care am realizat, cu adevărat, că în locul ei puteam fi eu. Că puteam să o duc eu de mâna pe Ana, în miezul nopții, în casa unor necunoscuți neștiind până când și cum voi face de acum înainte și cred că, în același timp, realizând că viața noastră nu va mai fi niciodată că în urmă cu câteva zile. Va fi altfel! Dar niciodată ca în urmă cu câteva zile.

M-am așezat în pat parcă simțindu-mă vinovată că mie nu îmi e greu cum îi e ei. Cât de ciudată e mintea asta! Am ascultat nu de mult podcastul Satul Mădălinei al celor de la Decât o Revistă. Acolo mi-am dat seama că și a-i ajuta pe ceilalți se poate transforma într-o formă de abuz, de intruziune. Și mi-am repetat ceva ce le spun clienților de multe ori: fiecare cu ritmul lui. Așteaptă! Va veni înspre tine cu nevoile ei, în ritmul în care ea are nevoie să vină.

A trecut noaptea și copiii s-au trezit târziu. Am întrebat-o cu ce îi pot fi de folos? A spus că vrea să ajungă în Varșovia și de acolo în SUA. Nimic nou în această poveste a celor care tranzitează România.
Îi venea constant să plângă, dar a zis că se abține. Nu le place copiilor să o vadă așa. Anton, cel mare, prea mare deja pentru vârsta lui, s-a maturizat peste noapte în timpul unei fugi din propria casă către o lume necunoscută. Se descurcă foarte bine în noul lui rol: avea grijă ca mama să primească ajutor și avea grijă de fratele lui. Cu multă răbdare se juca cu el și aduna jucăriile. De fiecare dată.

Eu nu i-am văzut mâncând 3 zile. Sunt sigură că au făcut asta cât am lipsit eu de acasă, dar totul era lăsat perfect. Să nu simt că este cineva în casa noastră. Eram în aceeași casă, dar am povestit pe whatsapp. Era mai simplu cu traducerea. Am un chat cu Tatiana în care este scris în română, engleză și ucraineană. Multe detalii organizatorice. Cu o ora înainte să plece către București, seara pe la 8, după 3 zile de stat împreună, m-a întrebat cu ce mă ocup.

– Sunt psiholog, i-am spus.
– Ai o locuință frumoasă. Cu tablouri și pian.
Mi-am amintit de povestea bunicii mele care a fugit în al doilea război mondial cu mama ei și cu o sora mai mare în casa unor evrei. Îmi povestea că aveau tablouri și pian. Nu vreau să fac conexiuni cu asta. Doar mi-am amintit și m-a trecut un fior. Mi-am amintit că mintea mea, corpul meu, știu fuga asta din trecutul nu atât de îndepărtat pe cât credem uneori.
– Mulțumesc. Sper să te fi simțit în siguranță aici.
– Ce părere ai de Igorichko?
– Despre Igor?
– Da!
– E un copil energic și foarte determinat! i-am spus.
– Lumea îmi spune că e isteric și ar trebui să îi dau medicamente.
Am văzut îngrijorarea în privirea ei. Îngrijorarea aceea pe care numai o mamă o simte când se gândește că ceva rău ar putea să i se întâmple copilului ei. Îngrijorarea aceea care a și mănat-o să își ia cei doi copii de mâna și să fugă.
– Medicamente pentru ce? am întrebat.
– Să se calmeze! Că e agitat. Am fost și la neurolog. A zis că nu are nicio boală. Doar că trebuie tot timpul să stea cineva lângă el că mereu face câte o boacănă.
E drept că m-a rugat să adun niște lucruri de prin casă să nu le dărâme copilul și că l-am văzut zilele astea alergând prin curte (și pe la noi și pe la vecini) cu mare ardoare. Ca un Nică a lui Creangă. Nimic îngrijorător însă. Un copil energic.
– Nu am stat să îl analizez tare mult, dar nu cred că este ceva în neregulă cu el. Văd însă că te îngrijorează tare asta.
– Da! În toamnă trebuie să meargă la grădiniță și mă tem că nu îl primesc sau că o să îl dea afară că e isteric cum zic ceilalți.

“…în toamnă trebuie să meargă la grădiniță, …în toamnă trebuie să meargă la grădiniță”, mi-am tot repetat. Și mi s-au umplut ochii de lacrimi.

În mintea mea era: cum? la ce grădiniță? unde? cum se vor întâmpla toate lucrurile pentru Tatiana și copiii ei? Iar Tatiana este simbolul mamelor plecate din Ucraina în ultimele 10 zile. Iar apoi mi-am dat seama că pentru o mamă siguranța și viitorul copiilor nu se pune niciodată pe pauză. O mamă se gândește mereu la cum să facă să fie bine, la cum să le fie lor bine, la cum să facă tot ce îi stă în putință, cu cât știe și poate să le fie bine sufletelor din jurul ei. Cine eram eu să îi adresez aceste întrebări care puteau fi, de fapt, atât de dure? Întrebări la care nici eu și nici ea nu aveam răspuns.

Nevoia ei este de speranță și asta aveam să îi ofer. Speranța că Igorichko va fi un copil acceptat și că ea face tot ce poate pentru asta. Că Anton va fi și el copil cât mai are de copilărit și că nu va fi nevoie să care genți dintr-o gară în altă fugind dintr-un loc în altul. Că ea se va putea bucura de anii de tinerețe alături de copii, de soțul voluntar la granița în Ucraina.

A venit mașina să o ducă la gară. Părea că nu voia să se ridice de pe canapea și îmi tot scria. Nu i-am mai răspuns.

Am întrebat-o dacă mă lasă să o îmbrățișez.

Mi-a spus că nu va plânge. Am zâmbit. Dar în îmbrățișarea aia în care am simțit că ne putem scufunda, am plâns amândouă.

Două femei care s-au cunoscut în urmă cu trei zile, dar care fără să vorbească limba celeilalte, parcă știau exact ce e de făcut. Pentru că plânsul e limbaj universal. El nu are nevoie de cuvinte.

Trebuia să plece!

I-am luat fața între palme și i-am zâmbit (din nou!). M-a pupat pe palma dreapta și și-a șters lacrimile. Mi-am amintit: lui Igorichko nu îi place să o vadă plângând.

– Дуже дякую, mi-a scris. (mulțumesc din suflet!)
– Să fiți bine!

Iar înainte să pornească trenul către București mi-a scris că abia așteaptă momentul să ne vadă intrând pe poarta casei lor când vom merge în vizită la ei.
– Tak! Abia aștept! i-am răspuns.

Ne-am mai scris organizatorice. A ajuns în Varșovia. S-a întâlnit cu familia ei acolo. Igorichko a rezistat bine drumului și sunt bucuroși că au putut ajunge mai aproape de ai ei. Eu mi-am luat timp să plâng după ce au plecat. A fost un plâns atât de dur, aș spune. Parcă nu era numai plânsul meu, ci parcă plângeam mai multe mame în același timp. Ne plângeam nedreptatea, suferința, rolul, călătoria cu copiii de mâna fără să conteze altceva decât grija pentru viitorul lor. Pentru că în suferință nu e nevoie de vorbe. Acolo, limbajul este universal. Și mamele știu asta. Știu alinarea, știu dorul, știu bucuria și știu că împreună, pot crește oameni care să aibă grijă unii de alții.

Mamele știu!